Azi e joi

Și pentru că este doar o zi oarecare, dar totuși este joi și nașul a uitat să vină pe la noi, am câteva sfaturi de împărțit. Ele sună cam așa:

1.  Când faceți o promisiune încercați să nu o încălcați. Nu e nimic mai neplăcut decât să fie nevoie să te scuzi pentru așa ceva. Eu personal detest oamenii care promit și apoi îți întorc spatele. Așa am fost învățat de mic. Dacă faci un astfel de gest, mergi până la capăt, că nu e sfârșitul lumii. Cel puțin nu încă. Cum ar fi să îi spui prietenei tale: Draga mea, mâine seară luăm cina în oraș a.k.a. te scot la un citru. Iar a doua zi, pe înserate, stai cu berea în mână și urmărești meciul, uitând ce ai spus cu o zi înainte. Se poate și invers: Iubitule, mâine seară vom fi doar noi doi, îți voi oferi o noapte pasională a.k.a. ne zbenguim puțin. Tu aștepți cu nerăbdare ora întâlnirii, iar ea își face planuri cu prietenele. În ambele cazuri se lasă cu pahare și farfurii sparte, haine aruncate de la etaj. Așa că, luați aminte, când faceți o promisiune încercați să nu o încălcați.  
2.  Poți lăsa pe mâine ce poți face azi. Deși această regula/sfat nu e general valabilă. Adică, în cazul în care te simți în stare ca mâine poți lucra dublu, nu văd de ce nu ai face asta. Grijă mare la servici sau școală, nu că ar fi rău ce vă învăț eu, dar nu aș vrea să vă văd fără servici sau cu note mici.

Și cam atât, că e și mâine o zi. Hai, noapte bună.

Nevermind

         Nu te gândi la ce scrii, doar începe să apeși tastele în mod repetat până când se formează adevărate propoziții, paragrafe și pagini întregi. Apoi, te poți opri, pentru a vedea dacă, într-adevar, a ieșit ceva din toata treaba asta. Dacă are vreo noimă. Dacă poate fi considerat material pe care îl poți afișa pe un blog, pentru a fi citit de nenumarate... mă scuzați, de 10 persoane. De aceleași persoane care intra cu speranța că pe zi ce trece dai dovadă de om serios, care știe ce vrea de la viață și de ce nu, acel om în care se pot regăsi. Dar, nu e așa. De la început mi-am zis că vreau să fac treabă. Să scriu zilnic câte un post. Unul amărât, nesemnificativ, dar să fie. Iată, că mi-am demonstrat că oamenii nu își schimbă obiceiurile așa ușor. Și pe zi ce trece se afundă tot mai mult în gândurile lor mizerabile, care nu fac altceva decât să te tragă mai la fund. Așadar, în timp ce scriu, îmi spun, ”nu mai gândi”, lasă mâinile să creeze. Chiar dacă lucrul creat este prietenul meu Nimic, baliverne despre viața personală. Dar până la urma asta însemnă un blog. Un jurnal în care toți scriu ce le trece prin cap, bun sau rău. Nu mă pot obișnui cu gândul că anumite persoane au avut dreptate. Au spus că voi fi entuziasmat doar la început, după care mă voi opri. Au avut dreptate, dar până azi. De mâine, lucrurile stau altfel. Așa cum le zic eu să stea. Drepte și să fie roz. Căci de schimbare e nevoie în fiecare din noi. Că tot a venit vorba de schimbare vă las să rumegați câteva versuri scrise de mine, chiar dacă am zis că nu voi face asta niciodată. Însă, pentru toate există un început.

Schimbarea este necesară
De acum, chiar de cu seară

Totul cade, se răstoarnă

Ochii, râuri de lacrimi toarnă
Inundă camera, se-nchid

Visează, caută zadarnic în vid

Iluzii reapar, se sting și iar

Văd lumea ca pe un zar

Multe puncte, şase feţe

                                                                  Și nimeni să te răsfeţe

The Way Back

         Că tot e plin netu' de cunoscători și pricepuți care își dau cu părerea despre filme, am zis că unul în plus nu mai poate strica treaba. Așa că am decis să îmi fac un obicei și atunci când văd un film bun să împărtășesc învățăturile cu voi. 

         The Way Back este un film pe care l-am văzut acum ceva vreme, însă vreau să-l vedeți și voi. De ce? Pentru că merită! Aveți șansa să observați în desfășurare o serie de actori buni, tineri sau cu ani de experiență, români și străini.  Să nu mai zică lumea că nu avem actori talentați și în minunata Românie. Nu vreau să vă amețesc cu detalii inutile și să vă răpesc din plăcerea de a descoperi singuri filmul. Pentru cunoscători, filmul a fost descris ca fiind un Schindler's List sovietic. Celorlalți, vă spun că este inspirat dintr-o poveste reală, pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. O poveste a unor oameni care mânați de sentimentul libertății, pun la îndoială tot ce știm despre condiția umană, rezistență, determinare de fier și reușesc să străbată mii de kilometri, pe jos.  Pelicula aduce un sâmbure de optimism și lumină, într-o lume dominată de crudul comunism și ne învață că putem obține aproape orice, cu tone și tone de muncă. Firul narativ detaliat îl veți descoperi urmărind minunata aventură.

        Mai vreau să spun că filmul nu va fi în conformitate cu standardele multora dintre voi. Dacă vă interesează acțiune a la Hollywood, romanțe și mașini tari, atunci The Way Back nu este pentru voi. Nu denigrez pe nimeni și nici nu spun că nu urmăresc și eu filme care conțin cele amintite mai sus. Însă review-ul (dacă pot să-l numesc așa) de astăzi, nu se referă la acestea.

           Vă aștept cu roșii stricate și huiduieli sau de ce nu păreri pozitive referitoare la acest film.

Filmul, pentru mine

          Toate filmele mă pun pe gânduri după vizionare. Stau ore întregi, privesc tavanul sau cerul după caz și mă întreb: Oare poate fi adevărat? Exact la fel ca și atunci când citești o poveste și îți dorești și tu să întâlnești o Ileana Cosânzeana sau un Făt Frumos care să te scoată din rutină și să te ajute în descoperirea de sine. Pe de altă parte mulți consideră filmele o risipă de timp. Aruncă în stânga și dreapta cu sfaturi să punem mâna să citim, că doar așa învăţăm ceva. Pot să-i contrazic pe bunii domni sau bunele doamne care îmi vor doar binele. Și din filme se pot învăţa multe lucruri. Nu vreau să spun că o carte mi-ar făcea rău. Dimpotrivă, aș minţi afirmând acest lucru. Adevărul este că sunt cinefil. Cum sunt acei dependenți care primesc diferite nume potrivite tipului de dependență : fumători, alcoolici etc.       
           Îmi place să vizionez un film bun. Să îmi răscolească cele mai adânci trăiri și să mă facă să scriu. Să scriu tot ce îmi trece prin cap, fără a fi cineva lângă mine să îmi spună ”să vorbesc” mai încet. Și cu modestul vocabular pe care îl dețin, să creez ceea ce eu consider un lucru cu adevărat frumos. Pe care mulți poate, învățați și cu parte de multă carte, nu vor reuși niciodată să-l înțeleagă.

Nimic

          Azi m-am trezit cu o lipsă totală de inspiraţie. Am amânat momentul de a scrie, cu speranța că îmi voi aduce aminte una din zecile de idei avute zilele trecute. Așa se întâmplă când ai material și treci peste momentele de creativitate. Așadar, astăzi am sa vă povestesc despre...Nimic. Prietenul meu Nimic, alături de care îmi petrec o mare parte din zi. Stăm, povestim, râdem și plângem.

          Nimic este ceea ce numesc eu prieten, însă un prieten pe interes. De ce? Eu fac totul pentru el și în schimb primesc exact ce îi sugerează numele. Totuşi, este alături de mine în momentele mai puţin plăcute și îmi insuflă exact starea de spirit necesară pentru a trece mai departe. Astfel, ca un bun prieten ce sunt, postul de astăzi am să i-l dedic...Trăiască Nimic!

Nou în branșă

         Aseară am încercat să citesc câteva bloguri, că cică așa se face. Acum că am început să scriu e imperativ necesar să mă consult cu frații mei bloggerii. Am decis că e bine să citești, să vezi ce scrie unul sau altul. Multe mi-au plăcut, multe nu. Fiecare încearcă să folosească un stil propriu sau să obțină inspirație de la diferite surse, iar pentru mulți scriitura vine de la sine.

          Citisem undeva, că trebuie să-ți petreci câteva minute zilnic să comentezi articolele scrise de cei pe care îi citești. Oare de ce? Pentru reclamă, pentru recunoaștere sau din plăcere? Care din cele enumerate mai sus? Eu spun că fiecare face cum simte. Punct. 

           Să vă povestesc ce am reținut din multitudinea de informații absorbite de geniul meu aberant. În primul rând e bine să faci yoga, să bei ceai de mușețel și să faci exerciții de respirație, atunci când ești stresat. În al doilea rând, am observat că majoritatea fetelor folosesc cuvântul jind. Next, toată lumea vorbește despre fenomenul supranatural și nemaiîntâlnit denumit ninsoare, care a devastat o bună parte din țară. Aici nu intru în detalii că au analizat deja toate unghiurile, preamăritele posturi de televiziune. Am aflat despre istoria blogului, cum se fac unghiile și torturile fondante. Uite așa s-a încheiat o seară printre rânduri. Sunt sigur că azi va fi mai bine...

Toate lucrurile se schimbă

Încep să realizez ca m-am schimbat, m-am pierdut undeva pe drumul ales și simt că nu pot cere ajutorul nimănui, fiindcă doar eu pășesc pe iarba aceea și nu mai este nimeni în jur. M-am pierdut în mediocritate și îmi dau seama că tot ceea ce îmi doream a devenit o ceață prin care nu mai văd nimic. Îmi apar în minte, ca discuri stricate, dorințele și visurile, cum spuneam cu desăvârșire că atunci când steaua îmi va fi luată voi întinde mâna și o voi lua înapoi. Observ cu o imensă dezamagire că mediocrul de mine nu face nimic pentru a remedia situația. Am devenit unul dintre acei oameni care speră, dar nu fac nimic în sensul acesta; unul din acei oameni care deși se mândreau că au eliminat din dicționar cuvintele „nu pot”, au început să le folosească zilnic. Tot timpul am spus că „nu pot” nu există, ci doar „nu vreau”. 

Nu aș vrea să dau vina pe nimeni pentru ce se întâmplă, căci singurul vinovat sunt EU. Îmi doresc din tot sufletul să mă schimb, să redevin EU, așa cum am fost nu demult, însă nu reușesc să găsesc puterea necesară. De multe ori mă trezesc cu gândul unei schimbări, dar pe parcursul zilei totul se evaporă. Unde sunt eu, care spunea că în viață nu există negru? Acel eu, optimist incurabil, care indiferent de situație vede doar pata aceea albă. Dar nu-i nimic, căci toate lucrurile sunt schimbătoare. Așa și eu. Îmi iau poziția de luptă și Dumnezeu cu mila. Că doar nu-i sfărșitul lumii. 

Așa m-am trezit de dimineață...

        Fără nume. Dezbrăcat, de identitate. M-am uitat sub pat, în dulap, am căutat în baie, peste tot. Mi-a dispărut numele. Am încercat să sun la poliție, dar m-au întrebat fără interes: Cine ești? De parcă, dacă aș fi știut, aș mai fi sunat la voi. Disperat, am privit în jur, pentru a găsi orice, care poate îmi sugerează măcar o inițială. Nimic, totu-i vid și vid e totul. Sun un prieten, ca la Vrei să fi miliardar...în zadar. Aceeași întrebare seacă: Cine ești?  Oameni buni, chiar am nevoie de ajutor!
        Îmi fac un duș și plec în oraș. Poate o plimbare mă va ajuta să îmi reamintesc. Pe stradă, privesc în gol și mă întreb dacă toți au pățit ca mine. Străzile, magazinele, sunt așa cum le știam: la fel. Să fiu singurul care nu își cunoaște numele? Să recunosc tot, dar să nu fiu recunoscut? Sigur îmi joacă cineva o farsă. Vreun amic s-a hotărât că cel mai bine ar fi să uit cine sunt. Ridic mâinile în aer, țopăi pe stradă și totuși nimeni nu privește spre mine. Deja intrigat, îmi dau seama că nu doar nu am nume, nu mai exist. Îmi aduc aminte de plimbări, râsete, blocul verde, cel galben, de grădina lu' tanti de la parter. De ce mi s-au întâmplat tocmai mie toate astea? Există mulți alții care doresc să uite, cine sunt, ce au făcut. Vreau să fac schimb. Vreau să primesc un nume. Să știu cine sunt sau ce intenționez să fac. Cu gândul în nori, dar cu picioarele pe pământ, îmi dau seama că e seară.
       După o lungă plimbare prin amintiri, revin acasă. Poate s-a schimbat ceva cât timp am fost plecat. Nu. Este posibil ca totul să fie un vis. Am decis că cea mai bună soluție este să mă bag în pat, să dorm, pentru a mă trezi din nou. Să visez, pentru a transpune în realitate visul. Când dorm, totul se transformă în bine.

       Așa m-am trezit ieri dimineață. Astăzi, după un somn adânc, mă numesc: Fără nume. Și totuși, Who am I?